Mi se pare că apare o pseudo-„teorie unificatoare” foarte seducătoare: ecranele explică anxietatea, depresia, ADHD-ul, izolarea, insomnia, lipsa motivației, autismul aproape orice, dacă se poate. Sunt un fel de gluten al psihologiei contemporane
Anxietatea există de zeci de ani în DSM, evident. Ca diagnostic formal apare clar înainte de smartphone, TikTok și doomscrolling. La fel și celelalte diagnostice. Problema nu este dacă anxietatea socială „a fost inventată de ecrane”, ci dacă mediul digital modern amplifică anumite vulnerabilități deja existente. Aici răspunsul serios este: probabil da, dar nu liniar și nu universal.
Ce mi se pare problematic în multe discursuri actuale: confundă corelația cu cauzalitatea; tratează „ecranele” ca obiect unic, de parcă Doom, Zoom, TikTok, Excel și conversațiile cu bunica pe WhatsApp ar avea același efect; ignoră variabilele majore: temperament anxios, bullying, parenting hiperprotectiv, precaritate socială, lipsa comunității, somn, sedentarism, pandemie, presiune academică, imagine corporală, insecuritate economică; transformă un fenomen biopsihosocial într-o morală simplistă: „telefonul strică copiii”.
Realitatea e mai urâtă și mai puțin cinematogrfică. Da, există mecanisme prin care mediul digital poate agrava anxietatea socială sau altfel: comparația permanentă, hiperexpunere la evaluare publică; evitarea interacțiunilor reale; feedback dopaminergic rapid; reducerea toleranței la disconfort social; fragmentarea atenției; afectatarea somnului; bombardament informațional și emoțional. Dar aici apare nuanța importantă: pentru mulți adolescenți anxioși, online-ul este și proteză socială, nu doar toxină. Un copil autist, timid, queer, bullied sau izolat într-un oraș mic poate avea online primul spațiu unde există fără panică. Asta literatura „totul e de la ecrane” omite convenabil. Mai e ceva: discursul anti-ecrane are și o componentă nostalgică și moral panicardă. Fiecare generație a avut „apocalipsa cognitivă”: romanele strică femeile; radioul distruge conversația; TV-ul distruge familia; jocurile video creează criminali; internetul distruge creierul; TikTok termină civilizația.
Și, totuși anxietatea era descrisă clinic când Nokia 3310 era science fiction.
S-a schimbat real scala, viteza, imposibilitatea de deconectare, colonizarea completă a atenției, algoritmizarea comparației sociale, dispariția spațiilor de plictiseală și autoreglare. Aici cred că multe articole au un sâmbure valid, dar îl împing până la explicație totală. Și psihologia are uneori această boală intelectuală: monocauzalitatea la modă. Într-o decadă totul era traumă. Acum totul e dopamină și ecrane. Nu e chiar așa, omul rămâne complicat, din păcate pentru TED Talks și reels-uri motivaționale.
Sincer, uneori discursul acesta anti-ecrane devine foarte convenabil social pentru că mută responsabilitatea de la sistemul format din școli rigide, lipsa spațiilor comunitare, părinți epuizați, precaritate, lipsa accesului la sănătate mintală, competiție permanentă și singurătate cronică. Dar e mai simplu să dăm vina pe telefon. Telefonul nu votează și nu cere bugete.
Uneori însă online-ul e literalmente diferența dintre existență psihică și colaps social. Aici mi se pare că discursul anti-ecrane devine superficial și uneori chiar crud fără să își dea seama. Pentru că vorbește despre „retragerea în online” ca și cum toți oamenii ar pleca dintr-o piață grecească plină de prieteni, muzică și conexiune autentică. În realitate, mulți pleacă din medii ostile, umilitoare, haotice sau pur și simplu goale.
Pentru anumite categorii de oameni online-ul poate fi primul loc unde pot controla ritmul interacțiunii, primul loc unde nu sunt judecați instant după mimicã, voce, ticuri, haine, primul loc unde găsesc oameni obsedați de aceleași interese obscure, primul spațiu unde pot exersa identitatea fără panică masivă…uneori primul loc unde primesc validare reală.
Asta nu înseamnă că online-ul vindecă. Dar poate funcționa ca exoschelet social. Ca o proteză psihologică temporară. Problema este că mulți comentatori văd doar dependența, evitarea și izolarea — nu și funcția adaptativă.
Psihologia clasică a fost uneori foarte normativă aici. „Ieși afară, socializează.” Cu cine? Unde? În ce comunități? În mall-uri sterile și școli unde mulți adolescenți trăiesc ca într-un mini Hunger Games?
Internetul a creat și patologii, clar. Dar a creat și micro-triburi de apartenență pentru oameni care înainte ar fi trăit complet singuri psihologic. Un copil autist dintr-un oraș mic din România în 2002 avea șanse reale să creadă că este singurul om de pe planetă care simte așa. Acum poate găsi în două ore comunități, informații, limbaj pentru propria experiență, prieteni, modele adulte funcționale.
Nu întâmplător mulți oameni anxioși spun în cabinet că online-ul nu le-a creat anxietatea. Le-a permis să existe în ciuda ei. Și aici apare ironia mare: aceiași adulți care critică „copiii stau pe telefon” au distrus gradual multe dintre spațiile sociale fizice reale: cartierele vii de odinioară, timpul liber, siguranța comunitară, cluburile. spațiile culturale accesibile, apartenența, timpul parental și relații de vecinătate. Apoi se miră că adolescenții socializează prin Discord la 1 noaptea în loc să joace badminton poetic între blocuri.
Internetul nu a înlocuit mereu comunitatea. Uneori a apărut peste ruinele ei.
Romanian 
English